În galeria de portrete ale dascălilor de elită din “Cartea de Onoare” a bătrânei Şcoli Generale din satul Stăneşti, com. Corbi, jud. Argeş, la loc de cinste se află şi portretul învăţătorului Ion Dinu, profesorul meu de matematici şi de muzici, diriginte şi director, un nume de aur, ca şi mentorii săi Constantin Crinu, Nicolae Vitan, Ioan Comandaşu, ctitorii şcolii. La “panoul de onoare” se adaugă, fără-ndoială, toţi profesorii mei din anii cincizeci, colegii săi de cancelarie Nicolae Hera, Mihail Dudu, Margareta Teodorescu (căsătorită Duţoiu), Zina Moisescu, Gh. Ungureanu şi alţii. În “medalionul didactic”, pe care îl păstrez, simbolic, în memoria conştiinţei mele, încă din leagănul copilăriei, la loc de cinste se află, ca o icoană strălucitoare, imaginea blândă şi surâzătoare a “Domnului Dinu”, aşa cum i se spunea familiar în satul nostru. Asumându-mi rolul de “mesager” al multor generaţii de elevi pe care Domnul Dinu i-a păstorit cu har şi grijă părintească, asemenea unui adevărat Dascăl de ţară, aş spune că toţi “îl purtăm cu respect şi recunoştinţă în inimi, pentru dragostea sa cu care ne-a înconjurat în anii şcolarităţii stăneştene; ne fascina nu neapărat cu formule şi ecuaţii de matematici, ci cu vorba-i dulce şi-nţeleaptă, care ne mângâia pe suflet, ca o melodie de leagăn pe strune de vioară”. De altfel, prof. Gh. Ungureanu consemnează în lucrarea monografică “Familii de ieri şi de azi…”: “Învăţătorul Ion Dinu predă matematica la clasele V-VIII în Şcoala Generală din Stăneşti. Sistemul de predare, exerciţiile practice, cunoştinţele sale de muzică îl clasifică pe acesta ca unul dintre cei mai buni dascăli din judeţul Argeş” (Op. cit., p. 102).
Prin amabilitatea doamnelor Maria Miu şi Eugenia Ivănescu, fiicele familiei Dinu, aflăm şi povestea adevărată a învăţătorului şi profesorului Dinu I. Ion, un om cu suflet nobil, o personalitate care şi-a dăruit întreaga viaţă şcolii şi comunităţii stăneştene. A văzut lumina zilei chiar la început de vară, la 1 iunie 1916, în satul Stăneşti (în alt document, se menţionează satul Slănic), judeţul Muscel, în familia Eugeniei (i se spunea familial “Mama Voiţa”) şi a lui Ion Dinu. Era anul când pe cerul senin al patriei pluteau deja norii grei ai Primului Război Mondial. În inima bietei Mame Voiţa, bucuria venirii pe lume a noului fecior s-a stins repede, odată cu plecarea pe front a soţului Ion Dinu. Şi, din păcate, destinul soţului i-a fost tragic pe câmpul de luptă.
Pe o “placă de bronz” turnată în 1936, pe faţada Căminului Cultural, se află imprimate cu litere cernite numele celor 54 “Eroi din satele Stăneşti şi Pârâieşti”: “… şi-au dat viaţa pentru apărarea Patriei, în Războiul pentru Întregirea Neamului”… Printre ei se află şi “Soldatul Dinu I. Ion, din Regimentul 30 Muscel”, tatăl celor trei copii ai slăniceancei Eugenia (Maria, Gheorghe şi Ion). Rămas orfan de război, mezinul Ion a crescut cu dorul de tată în suflet, pornind pe drumul şcolii în satul bunicilor materni, la Şcoala Primară de 4 ani din Slănic, com. Domneşti, unde urmează clasa I cu învăţătorul Dragomir Hera (unchiul profesorului Nicolae Hera). Un an mai târziu, tânăra mamă, văduvă la 22 de ani şi cu trei copii de crescut, îşi adună feciorii pe lângă casă, orientându-i pe toţi spre Şcoala Elementară din Stăneşti. Aici beneficiază de buni învăţători: Constantin Crinu, Nicolae Vitan şi Ioan Comandaşu. Învăţătorul C. Crinu, un bun pedagog şi patriot, rănit şi el la mâna dreaptă, în luptele pentru Întregirea Patriei, “i-a înfiripat copilului în suflet pasiunea pentru carte şi pentru folclorul românesc, precum şi pasiunea pentru vioară”, confirmă fiica sa cea mare, Maria Miu, “pasiune care îl va însoţi toată viaţa, cu o dragoste statornică”…
Începând cu anul 1929 se înscrie şi urmează cu succes Şcoala Normală de Învăţători “Carol I” din Câmpulung-Muscel, până în anul 1937, când absolvă cu “Diploma de Capacitate pentru Învăţământ”. Tot în această prestigioasă instituţie şcolară îşi aprofundează şi studiul pentru vioară, devenind capabil să descifreze cu uşurinţă diverse partituri muzicale. Este chiar selecţionat în corul şi în orchestra Şcolii Normale. Se dovedeşte şi un “autodidact”, întrucât “prinde” cu uşurinţă cântecele şi jocurile populare auzite la hora satului natal.
După absolvirea Şcolii Normale, urmează Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de la Ploieşti (1937-1938), apoi, cu diploma de învăţător în buzunar şi cu vioara sub braţ, tânărul învăţător Ion Dinu porneşte cu entuziasm pe traseele şcolare, în căutarea unui loc de muncă. Pentru doi ani şcolari (1937-1939), predă “Abecedarul” bobocilor de la Şcoala Primară din Vărzăroaia, com. Pietroşani, pe mirifica vale a Râului Doamnei. Se transferă pentru încă doi ani şcolari, la Şcoala Primară din Valea Româneştilor (1939-1941), în apropiere de Câmpulung-Muscel, iar de la 1 octombrie 1941 până la 1 septembrie 1945, se apropie de capitală, la Şcoala de 7 ani Ciocăneşti, plasa Snagov, raionul Răcari.
Ca sublocotenent de rezervă, e nevoit să participe la instruiri militare şi concentrări de înaintare la gradul de locotenent. Vremurile tulburi, care s-au abătut peste Europa, impun, firesc, şi mobilizarea tânărului locotenent, combatant, în 1941, la Regimentul 30 Dorobanţi-Muscel, fiind numit comandant de pluton pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial. A luptat pe ambele fronturi, atât pe cel din est, până la Stalingrad, cât şi pe cel din vest, până în Ziua Victoriei, la 9 Mai 1945. A luptat, se pare, şi în Divizia de voluntari “Tudor Vladimirescu”. “În luptele de la Iaşi (povesteşte doamna Mariana Miu), la 20 august 1944, comandantul de pluton Ion Dinu este luat prizonier în URSS şi dus în lagărele Oranchi şi Manastîrca, regiunea Gorki, până în august 1945, când revine în ţară. Este reintegrat în Armata Română, în funcţia de comandant de companie, dar în bătăliile care au urmat, este rănit la Ilut Temuş (URSS) şi internat în Spitalul Francez din Bucureşti. În 1946 este lăsat la vatră” (După Maria Miu, Ion Miu “Exemplul prof. Ion Dinu”, B.C. nr. 2/17/2009, p. 7).
Pentru eroismul dovedit pe câmpul de luptă, ofiţerul Ion Dinu, devenit între timp căpitan şi “veteran de război”, primeşte înalte distincţii din partea Armatei şi statului român: decoraţiile “Coroana României”, cu Spade în grad de Cavaler cu Panglică de “Virtute Militară”, precum şi “Steaua României” în grad de Cavaler, cu Panglică de “Virtute Militară”.
După perioada grea a războiului, rănit şi călit în crâncene lupte cu ruşii, apoi cu nemţii, dar şi “galonat” cu prestigioase decoraţii şi medalii, ca dovezi de eroism, tânărul învăţător reuşeşte să se întoarcă pe meleagurile natale, încadrându-se, la 1 septembrie 1946, la Şcoala Primară de 4 ani din Pârâieşti, unde funcţionează până la 20 septembrie 1948. După această dată se transferă pe catedra de matematică (completare fizică şi muzică), la Şcoala Elementară de 7 ani din Stăneşti. Din 19 ianuarie 1949 este numit şi director, funcţie pe care o îndeplineşte până la 31 august 1952. În aceeaşi perioadă (1949-1952) îndeplineşte şi funcţia de şef la Secţia de Învăţământ şi Cultură, Comitetul Provizoriu, din Plasa Domneşti. Catedra de mate-matică de la Şcoala Generală Stăneşti o păstrează până la 31 august 1974. Apoi, se întoarce la “vechea dragoste”, catedra de învăţător, pe care funcţionează din 1 septembrie 1974, până la 31 august 1977, când se pensionează, pentru limită de vârstă, având peste 40 ani de activitate didactică.
Pe lângă munca de la catedră, învăţătorul şi profesorul Ion Dinu s-a implicat firesc şi în activitatea cultural-educativă şi artistică în rândul elevilor, precum şi în activitatea din Căminul Cultural din Stăneşti, unde colaborează mulţi ani cu înv. Maria Dudu, directoare de Cămin Cultural şi instructoarea formaţiei de dansuri de la Stăneşti, cunoscută în întreaga ţară. Urmează cursuri de coregrafie la CÎCPMAM Piteşti, obţinând şi diploma de “Instructor Cultural” al formaţiilor de dansuri populare. Înfiinţează formaţii folclorice în şcoală şi în Căminul Cultural, formaţii cu care obţine peste 30 trofee, în festivalurile judeţene şi republicane, începând cu anul 1951, până în anul 1981, când i se acordă “Diploma de Onoare” pentru întreaga activitate. Dansatorii stăneşteni susţin spectacole pe litoralul Mării Negre şi pe Valea Prahovei, acompaniaţi de Orchestra “Doina Argeşului” din Piteşti. Aşa cum citim în “Monografia satului Stăneşti”, înv. Ion Dinu era de fapt “vioara întâi” în întreaga activitate culturală. De aceea, pentru rigurozitatea informaţiei, consemnăm aprecierile autorilor aşezate cu sfinţenie în monografia amintită: “Înv. Dinu Ion, în cadrul Şcolii Generale Stăneşti, a format şi instruit echipele de dansuri şi de cor ale şcolarilor şi pionierilor, între anii 1948-1977. Formaţia de dansuri populare a şcolarilor a dobândit o faimă binemeritată, clasându-se în anul 1968 pe locul I la Festivalul cultural-artistic al pionierilor şi şcolarilor şi pe locul al III-lea la faza republicană din anul 1971. Cunoscător al viorii, a sprijinit activ formaţia de dansuri a Căminului Cultural între anii 1948-1969, pe care a instruit-o în continuare după pensionarea învăţătoarei Maria Dudu” (Nicolae Hera şi Gh. Ungureanu, “Satul Stăneşti, judeţul Argeş, schiţă monografică”, Ed. “Litera”, Bucureşti, 1984, p. 127). Trebuie menţionat că formaţia de dansuri a Căminului Cultural (instruită de înv. Maria Dudu, corepetitor înv. Ion Dinu) atinge strălucirea artistică la “Dialog la distanţă” (27 martie 1966), când pe scena “Operei Române” din Bucureşti se încheia spectacolul folcloric al regiunii Argeş cu “Brâul pe şase” de la Stăneşti, coloana fiind încheiată chiar de semnatarul acestor rânduri, pe atunci “student-dansator”.
Prin voinţă şi perseverenţă, învăţătorul Ion Dinu a urcat toate treptele didactice, obţinând gradele şi titlurile de “Învăţător Fruntaş” şi “Învăţător Emerit”. Ca semn de preţuire pentru întreaga sa activitate, Prezidiul MAN i-a conferit “Medalia Muncii” (14 februarie 1950), iar Ministerul Învăţământului şi Culturii i-a acordat Ordinul “Meritul Cultural”, clasa a III-a (26 iunie 1969).
În general, Domnul Dinu ducea o viaţă modestă, liniştită, fără abuzuri, în armonie cu natura înconjurătoare. Pe lângă pasiunea pentru vioară şi pentru lectură, Domnul Dinu îşi amenajase o grădină frumoasă în jurul casei, cu mulţi stupi de albine, pomi fructiferi şi parc cu flori. Avea şi preocupări ciudate, acelea de a “împăia păsări şi animale mici”, pentru a le da o “nouă însufleţire”.
Domnul Dinu a fost şi un bun familist. Aşa cum descrie colegul său de cancelarie, prof. Gh. Ungurenuş, în cartea “Familii de ieri şi de azi…”, Domnul Dinu “se căsătoreşte cu o tânără şi frumoasă fată cu chipul brunet, ochi negri ca mura, păr negru ca pana corbului, privire de foc ce a topit inima băieţilor, cu Marioara Dumitru din Poduri” (Op. cit., p. 102). Împreună vor avea trei fete frumoase, distinse şi inteligente (Maria, Eugenia şi Ileana), toate absolvente ale Şcolii Normale din Câmpulung-Muscel. Încă din şcoala primară s-au dovedit foarte bune dansatoare. Fiica cea mare, înv. Maria Dinu-Miu, căsătorită cu prof. Ion Miu, din Corbşori, a pus bazele Grupului folcloric al Şcolii Generale din Corbşori, laureat recent cu “Premiul de Excelenţă” pentru “păstrarea şi valorificarea tradiţiilor folclorice rurale”. “Ca locuitori şi dascăli ai şcolilor din sat”, Ion şi Maria Miu au realizat “Monografia satului Corbşori, comuna Corbi, judeţul Argeş” (Ed. “Alean”, 2007), o bijuterie de carte, “ca un pios omagiu adus generaţiilor trecute, pentru cei de astăzi şi pentru cei ce vor veni” (Cuvântul autorilor, p. 8). Eugenia, fiica cea mijlocie a familiei Dinu, căsătorită cu profesorul coregraf Mircea Ivănescu, din Curtea de Argeş, este învăţătoare de elită la Şcoala Generală “Mircea cel Bătrân” (Nr. 4) din “Capitala Basarabă”. Ani de zile a activat ca membră a Ansamblului folcloric “Argeşul” al Casei de Cultură, făcând numeroase turnee în ţară şi peste hotare (Olanda, Germania, Cehoslovacia etc.). Stimata doamnă Eugenia Ivănescu a organizat, împreună cu soţul, Asociaţia folclorică “Brâuleţul”, iniţiind împreună cu organele locale şi Festivalul Internaţional de Folclor pentru Copii şi Tineret “Brâuleţul”, care se desfăşoară anual în municipiul Curtea de Argeş. La rândul ei, învăţătoarea Ileana, mezina familiei, căsătorită în Piteşti cu colonelul Titel Crinu, s-a dovedit, ca şi surioarele sale, o talentată dansatoare în formaţiile din Stăneşti, punându-şi în valoare zestrea moştenită de la părinţi.
Cu sentimentul datoriei împlinite, venerabilul Domn Dinu, la aproape 91 de ani, îşi găseşte odihna-i veşnică, la 1 martie 2007, răpus de ani ca un copac viguros doborât de furtuni. A intrat în armonie cu “Stelele din Clopotniţa de lacrimi” a Bisericii “Sf. Voievozi” din Pârâieşti, sub lespedea de marmură din cripta familiei, unde comunitatea locală îi va păstra peste veacuri aprinsă candela-i neuitării, pentru cinstirea lui întru eternitate…
Tags: profesorul Ion Dinu
