Feed on
Posts
Comments

Manastirea Corbii de Piatra (foto mare )

Manastirea Corbii de Piatra , Monastirea Corbii de Piatra apare in documente, de la reinfiintarea ei in 1512 cu aceasta denumire. Dar, pe parcursul timpului, mai apare, din cand in cand si cu un alt nume: monastirea de la Meris sau monastirea Meris sau monastirea Merisul. Denumirea Schitul rupestru ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’ este complet gresita. Hramul monastirii a fost, de la reinfiintarea ei la 23 Iunie 1512, ‘Adormirea Maicii Domnului’ si cu acest hram apare in documente pana in sec.XIX cand devine biserica de mir si cand a fost pus hramul ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’. La fel s-a intamplat si cu titulatura in aceasta perioada, in sec. XVI-XIX, locasul de la Corbii de Piatra purtand in documentele vremii totdeauna denumirea de monastire nu de schit, iar redeschiderea lui in 1996 se face sub aceeasi titulatura: Monastirea Corbii de Piatra. De aceea folosirea titulaturii Schitul rupestru ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’ este gresita pentru ca hramul ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’ a fost pus cand nu mai era asezamant monahal, deci nu mai putea fi numit monastire sau schit, dar si datorita faptului ca, chiar daca acum s-a adaugat, cinstind memoria inaintasilor, al doilea hram, ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’, intotdeauna numele unei monastiri este dat de hramul principal. Deci, daca ar fii sa numim si altfel sfantul locas decat cu titulatura lui oficiala, Monastirea Corbii de Piatra, in nici un caz insa cu cea de Schitul rupestru ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’. Manastirea se afla pe malul raului Doamnei la aproximativ 35 de km de Curtea de Arges Afirmatia conform careia unul din cele doua foste sfinte altare (cel din stanga) ar fi fost catolic este complet falsa. Absolut toate caracteristicile bisericii, arhitectura, pictura si configuratia celor 2 foste sfinte altare sunt dupa izvodul bizantin, ca sa nu mai spunem ca, fiecare graunte de gresie marturiseste cu glas mare, ca bisericuta rupestra respira prin toti porii, ortodoxie in stare pura. Cele trei lacasuri rupestre, de la Corbii de Piatra, Namaiesti si Cetatuia NU formeaza un triunghi echilateral, asa cum sustin unele afirmatii care incearca sa creeze spectaculosul ieftin acolo unde el se afla de fapt, dar “curatit si lamurit de sapte ori” in cuptorul istoriei si care nu se descopera neaparat mintii ci mai degraba inimii. Monastirea Corbii de Piatra nu are si nu a avut vreodata hramul “Izvorul Tamaduirii”, analogie fortata cu monastirile Namaiesti si Cetatuia, tot in duhul celei dinainte, analogii care vor sa vada in cele trei sfinte monastiri altceva decat sunt ele de fapt: marturii ale dainuirii noastre ortodoxe pe aceste meleaguri .

chilie-corbii-de-piatra-120x120 altar-manastirea-corbii-de-piatra-120x120 corbii-piatra-120x120 corbi-monastery-120x120 casa-corbeni-120x120


YouTube previzualizare imagini

Monahia Magdalina, ctitora restauratoare a lacasului de la Corbii de Piatra ca si asezamant monahal, era matusa voevodului Neagoe Basarab. Aceasta legatura de rudenie face ca sa nu mai apara surprinzatoare inchinarea monastirii, la cateva luni dupa redeschidere, domnitorului Neagoe. Tamplaria (usi, ferestre) nu a fost inlocuita (asa cum sustin unii din mai marii zilei, care nici macar nu au trecut pragul bisericii) pentru simplul fapt ca nu exista! Actuala tamplarie s-a pus ca urmare a concluziei la care au ajuns specialisti in restaurare conform careia stricaciunile de pe peretele nordic al bisericii au fost de cauzate de infiltratiile de apa, corelate cu inghetul din timpul iernii. S-au incercat toate felurile de incalzire pe timpul iernii dar fiecare facea mai mari pagube: soba cu lemne, facea fum si praf, radiatoarele electrice, din cauza umiditatii excesive s-au scurtcircitat si au luat foc iar radiatoarele pe baza de gaz sporeau umiditatea. La acestea se adauga faptul ca in urma incalzirii, apa din pereti si podea se evapora, transformand biserica in sauna, rezultand un condens care se depunea pe fresca de unde apa picura asa cum picura inaintea unei ploi de vara. Asa ca s-a recurs la tamplaria din aluminiu care izoleaza foarte bine termic si, in urma acestei lucrari, din iarna lui 2003 temperatura in biserica nu a mai scazut vreodata sub +50 C. Acest fapt a avut un efect benefic asupra picturii care si-a mai revenit si chiar unele portiuni care pana acum erau ilizibile acum pot fi vazute. Din cauza acelorasi motive sfintele slujbe se savarsesc in biserica numai vara in restul timpului sfantul locas fiind deschis doar pentru vizitare.
Acces: DN 73C, Curtea de Arges – Campulung Muscel, spre Est pana la Domnesti (22 km), apoi ramificatie la stanga spre Nucsoara (Domnesti – Stanesti – Corbsori – Corbi, 11km)

Considerata pe buna dreptate o enigma, biserica rupestra Corbii de Piatra trebuie sa mergi si s-o vezi. Incastrata in stanca, ascunsa ca o pestera in peretele muntelui, nu seamana cu nimic: nici cu chiliile rupestre de la Bozioru, nici cu grota de la Namaiesti, cu nimic. Si este singura biserica a noastra care prezinta doua sfinte altare functionale pe acelasi naos. Cele mai timpurii datari ale bisericii rupestre, ca locas de cult ortodox merg catre sfarsitul sec. II d.Hr. cand se crede ca biserica era perfect adaptata vremurilor acelora de persecutii, neavand nici o legatura cu exteriorul decat o mica usa inspre miazanoapte, foarte bine camuflata si prin care se intra de-a busilea. Pomelnicul monastirii pomeneste ca prim ctitor pe Basarab I Voevod dar memoria localnicilor merge cu mult inainte de acesta vorbind de un anume Harabovo Voda in sec. XIII sau chiar Vlad Voevod, catre sfarsitul sec.XI.

YouTube previzualizare imagini

Biserica pastreza inca parti mari de pictura: Deisis, Bunavestire, Jertfa lui Avraam, Nasterea Domnului, Intimpinarea Domnului, Invierea lui Lazar, Botezul Domnului, Schimbarea la Fata, Inaltarea Domnului, Arhanghelul Mihail, Sfinti Militari, Iisus Emanuil. Caracteristicile stilistice, calitatea picturii, insotite in exclusivitate de inscriptii grecesti, coroborate cu stirile documentare, permit datarea cu certitudine a ansamblului la inceputul sec. XIV, facand din Corbii de Piatra locasul cu cea mai veche pictura de la noi din tara.
photo

MISTERUL PIETREI NEGRE DE LA CORBI

MTM1MTM1ODUxaW1hZ2VzL3N0b3JpZXMvemlhci83ODYvY29yYmkuanBn
Au avut dacii o scriere a lor? Au moştenit strămoşii noştri un alfabet din care, astăzi, n-au mai rămas decât semne răzleţe, dăltuite pe pietre bătrâne? Nimeni nu ştie. Ici-colo, stranii inscripţii apar din negura timpului, pentru a dispărea, la fel de repede, în uitare. Una dintre ele a fost găsită la Corbii de Piatră.
Dacă priveşti o hartă a Carpaţilor, cu încolăcirea lor de Dragon în inima Europei, o să constaţi un lucru uimitor – două animale au dat acestor locuri cele mai multe nume. Animalele sunt Lupul şi Corbul, făpturi totemice, arhetipuri ale deplasărilor umane din preistorie. Urmele mărunte ale lupilor parcă au desenat harta „pe orizontală”, toponime precum Vâlcea (de la slavonul „vîlk” – lup) desemnând văile line ale apelor, cu păduricile lor, în timp ce punctele de fractură geologică au fost numite după zborul vertical al Corbului. Din Tatra, unde munţii Krak („kruk” – corb) îşi schimbă prima dată direcţia, trecând prin inflexiunea Vrancei (de la „vran” – corb, în slavă), până la Porţile de Fier (cu a lor Insulă a Corbilor) şi mai jos, pe valea Timocului, Carpaţii sunt „plini de corbi”. În aceste condiţii, să ne mai mirăm că toţi eroii civilizatori legendari, domni întemeietori de Ţări, stau la noi sub semnul negrului, al Corbului saturnian?

O istorie de zece mii de ani
Un ciudat loc al Corbului găseşti mai ales în Argeş, dacă o iei în sus, pe Râul Doamnei, spre Nucşoara. Este un sat de oieri, altădată numit Corbii de Piatră, în care istoria parcă a încremenit de două mii de ani. Oamenii îşi văd de ale lor, paşnici, îmbătrâniţi. Călătorul trebuie să treacă râul pe o punte suspendată. Crâncen s-au mai luptat localnicii să n-o piardă la inundaţii… Apoi, la pas, vizitatorul va ajunge la un formidabil perete de gresie galbenă, în care, cu ghearele şi pliscul, generaţii de corbi şi-au săpat ascunzători. Mai jos, există o grotă naturală în care, probabil, s-au ascuns oamenii primitivi, în timpul ultimei glaciaţiuni, iar strămoşii daci au transformat-o în loc de rugăciune şi sacrificii. E suficient să urci pe spinarea formidabilei stânci şi te vei convinge – la tot pasul găseşti trepte săpate în roca moale, jgheaburi şi altare, prin care, poate, s-a scurs sângele celui trimis la întâlnirea cu zeii. Cum povestea Herodot despre aceste sacrificii rituale? „Unii din ei (daci – n.n.) primesc porunca să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis, şi ridicându-l în sus, îl aruncă în suliţe. Dacă – străpuns de suliţe – acesta moare, geţii socot că Zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă”. Nu e numai închipuire – sus, pe podişul numit de localnici Plaiul de Mijloc (ca în Tolkien, Pământul de Mijloc…), arheologii au găsit urmele unei dave, o aşezare ce poate fi Geridava – legendara cetate antică. Dromichete, craiul dacilor carpi, băutori de vin bun şi iubitori de femei frumoase, îşi avea aici capitala şi tot aici l-a învins în luptă pe trufaşul rege trac Lisimah, venit să-i cucerească pământurile. Pe gresia moale îşi ascuţeau săbiile luptătorii lui Dromichete, şi tot pe aici i-au ascuns comorile.

Biserica din grotă
Secolele au trecut, iar grota dacilor a devenit adăpost pentru sihaştri, care au transformat-o în… biserică. Pomelnicul ei coboară până în secolul al XIV-lea, pe timpul Basarabilor. Ca şi la Cetăţeni, în grotă există un altar ortodox şi unul catolic, ceea ce ne aduce aminte cum urmaşii lui Basarab I au avut de ales între Roma şi Constantinopol, doamnele lor fiind de religie catolică. Pe parcursul vremii, biserica a fost pe rând schit de călugări cât şi de maici. Ei îşi găsesc adăpostul numit “La Chilii”, pe versantul opus al Văii Doamnei, unde şi-au săpat grote în pereţii de gresie. Specialiştii au atestat că frescele din biserică sunt originale, din secolul al XIV-lea. Pictura abia se mai vede şi ar fi o mare pierdere dacă vor fi lăsate în continuare să se deterioreze. Unii istorici ai artei consideră că frescele de la Corbi au servit drept model pentru cele de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, realizate cu un secol mai târziu. Din documentele Episcopiei Argeşului aflăm că mănăstirea a fost reînfiinţată în 1512 de Magdalina monahia, pe vremea domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521). În rând cu biserica, săpat tot în stâncă, se află un spaţiu amenajat ca un fel de tribunal în aer liber. Despre acesta există mărturii că era folosit de Neagoe Basarab pentru a face judecată publică în cauzele care erau de competenţa sa. Cei care asistau la judecată stăteau în semicerc pe dealul ce coboară de la mănăstire spre drumul de acces. Nu vă grăbiţi să plecaţi, fără să aruncaţi o privire masivei cruci de piatră, înfiptă de cine ştie cînd în faţa mănăstirii. Veţi sesiza uşor un trandafir sculptat între braţe. De unde a ajuns la Corbi această imagine tipic rozicruciană?

images[2]
Piatra căzută din cer
La Corbi, misterul te aşteaptă la tot pasul. Andrei Bacalu, celebrul jurnalist specializat în popularizare ştiinţifică, a descris recent cum, în anii 70, un dascăl din zonă, reparându-şi pivniţa, a găsit la temelie o piatră „de mărimea unei pâini negre, ţărăneşti”, de un cafeniu aproape negru, acoperită pe ambele părţi cu inscripţii – unele ideografice, înfăţişând corăbii, cai, lăncieri, altele scrise într-un alfabet necunoscut. Departe de a fi un fals, piatra de la Corbi n-a putut fi descifrată, în ciuda eforturilor din epocă – a fost filmată, iar documentarul zace cine ştie pe unde, în arhivele TVR. Şi piatra stranie a intrat în pămînt – nimeni nu ştie unde a ajuns. Oricum, pe seama ei, anumiţi autori au construit o adevărată teorie, considerând-o „o piatră căzută din cer”, un meteor, la fel ca şi piatra neagră de la Kaaba, pe care oamenii au scrijelit imnuri sacre, cu 2000 de ani înainte de Zamolxis!

Piciorul de uriaş
La Corbii de Piatră poţi vedea şi alte minuni. În curtea Mamei Uţa, o săteancă pe numele de buletin Maria Vlădescu, peretele de gresie are o cavitate imensă, în care bătrîna îşi adăposteşte lemnele de foc. Un fir de apă cade din înalt, sfărâmându-se într-o cascadă ce sclipeşte în soare. Peste tot, în jurul casei albastre a Mamei Uţa, casă care nu s-a schimbat deloc de un secol şi jumătate, zac bolovani imenşi, cu forme stranii. Iarba dă să-i acopere, contururile lor se mistuie încet. Parcă sunt ouă de dinozaur sau fragmente din cine ştie ce statui ciclopice. Legendele amintesc şi aici de uriaşi, o populaţie dinainte de Potop. Şi, dacă-ţi ridici privirile, în peretele de gresie poţi vedea… un picior gigantic! Da, da, un picior pietrificat, se distinge clar coapsa şi genunchiul! Fără să se mire, Mama Uţa o să-ţi explice că muntele a scos la iveală tot corpul – ochii, capul şi trunchiul uriaşului au căzut, de-a lungul timpului, în bătătura sătencei… S-ar impune urgent o analiză chimică a respectivei anomalii!

Înapoi … la Corbi
Înapoi la legendă, înapoi la… corbi. O cronică ungurească (a lui Bonfini) spune că Iancu Corvin Valahul, tatăl marelui rege Matei Corvin, era valah, de pe “plaiul oii”, iar legendele româneşti identifică acest plai cu satul Corbi. Ruinele castelului lui Voicu Corbin, fiul lui Şerb şi tatăl lui Ioan Corvin, se mai zăresc şi astăzi. Legenda mai povesteşte cum micul Iancu se juca prin ograda părintească cu un inel de aur al mamei sale, iar un corb s-a repezit din înalt şi i-a furat jucăria lucitoare. Noroc cu tatăl, care l-a săgetat pe tâlhar, recuperând astfel podoaba… În amintirea corbului din copilărie, Iancu şi-a pus pe blazon (poate fi văzut la Castelul de la Hunedoara) hoţul înaripat, cu inelul în cioc, inel care va fi înlocuit de fiul său, Matei, cu o cruce. În aceste condiţii, îţi vine să te uiţi mai cu respect la zburătoarele de la Corbi… cine ştie, printre ei o fi vreo rudă a celui din stema Transilvaniei!
Cristian COCEA

 

Corbii de piatră, aşa se numea locul acesta înainte, şi o istorie nesfârşită îl acoperă cu aripa. Dincolo de Râul Doamnei se află peretele vertical din stâncă în care se mai găseşte încă biserica rupestră, apoi sunt acolo altarele acelea ciudate, cu trepte săpate piatră, cu găuri şi jgheaburi prin care poate, cândva, se scurgea sânge omenesc. Dincolo de peretele vertical din piatră sunt ruinele cetăţii lui Dromichetes despre care se spune că ascundea bogăţii imense. Şi-apoi…scobiturile acestea stranii făcute în stâncă, zisele chilii ale unor călugări din timpuri imemoriale şi…Doamne, îmi spun, satul acesta din care au pornit Corvineştii pentru a ajunge neam de regi şi de eroi ai unei Europe apuse…ce-a mai rămas din el? În ce s-a transformat istoria de 10 mii de ani a acestui loc? O bănuială teribilă îmi dă târcoale în această duminică de Sf Ilie, o răceală stranie mă înconjoară, poate din cauza ploii mărunte sau poate din cauza a ceea ce văd. Sunt peste drum de biserica satului şi acolo a fost o pomană şi oamenii aceştia, bătrânii aceştia decrepiţi ies de-acolo cu pâini în mână, ca şi cum s-ar fi petrecut un miracol biblic, le văd vechile porturi obosite de timp şi văd mâinile lor ca nişte crengi, strângând patetic pâinile calde, plecând prin ploaie ca şi cum ar fi izbândit într-o bătălie neştiută. Simt o scurtă spaimă, ca un pumnal. Aceea că din gloria apusă a acestui loc nu a mai rămas nici măcar amintirea.

Despre corbi şi despre jgheaburile istoriei

Îmi spun că într-un fel, România este infinită, necuprinsă, după cum istoria completă a unui loc, nu poate fi cuprinsă cu mintea. Ei bine, în felul acesta, aici, în satul Corbi, ai sentimentul că te scufunzi în trecut, că hoarde de umbre neclare bântuie ploaia măruntă, amestecându-se straniu cu bătrânii aceştia care ies din curtea bisericii, care strâng cu o anume inocenţă la piept pâini aburinde primite la pomana de sfântul Ilie al ploilor. Ei nu simt nimic, nu văd nimic, nu aud umbrele ce se amestecă discret printre ei, bătrânii aceştia sunt absorbiţi de clipa eternă a acestei duminici ploioase şi de izbânda măruntă a pâinilor calde, în timp ce pietrele pe care calcă mustesc, nu de apă de ploaie, ci de amintiri fără de timp. Locurile acestea au fost locuite dintotdeauna şi aveam să aflu că unii dintre bătrânii aceştia mai cred că aici, la Chilii, undeva sub malul de piatră, Dumnezeu le-a dat “drumul din palm㔠primilor oameni. Reporterul ştie că ceva este adevărat din toate acestea, ştie că acolo, sus, deasupra bisericii săpate în piatră, pe malul în care corbii uriaşi îşi săpau sălaşuri cu ciocurile şi cu ghearele, s-au găsit urmele oamenilor de acum 10 mii de ani, ştie că locurile acestea stranii poartă încrustate în ele memoria potopului, ştie că în alte timpuri, triburile de carpi îşi ascuţeau săbiile de piatra friabilă şi că pe Plaiul de Mijloc sunt ruinele ceţoase ale Gezidavei despre care legendele povestesc că zgâria cerul cu turnurile sale şi că soarele pălea în faţa strălucirii bogăţiilor sale. Ştie că uriaşele pietre scobite straniu pe care calcă, au fost altare însângerate înainte de Iisus, că hrubele grozave ale acestor maluri ale corbilor au servit dintotdeauna închinării la un şir nesfârşit de divinităţi succesive, că acolo, sus, deasupra râului, sunt ultimele pietre ale castelului lui Voicu Corbin, fiul lui Şerb şi tatăl legendarului Iancu Corvin de Hunedoara cel care avea să păstreze pentru totdeauna blazonul corbului, tranformându-l într-un semn al regilor.
Cine sunt şi ce-şi mai amintesc oamenii aceştia care se scurg în jos, pe străzile găurite, despre gloria apusă a acestor locuri? Unii dintre ei poartă haine ca ale vechilor carpi, unii dintre ei poartă centuri ca ale haiducului Zdrelea, căpitanul, fratele de cruce al lui Tudor Vladimirescu, reporterul mărşăluieşte alături de ei, prin ploaia de vară, punând întrebări absurde, uimindu-i pe ţăranii aceştia de treabă…Ce legătură au ei cu biserica milenară săpată în stânca Corbului, ce să ştie ei despre biserica “adormirei”, zidită cândva de Magdalena, fiica lui Mogoş, “apoi nu ştiu, băiatul tatii, că n-am decăt 4 clase şi pensia e mică”. Ploaia cade în rafale, preotul bisericii din care se scurg oamenii aceştia are bărbuţă decupată şi privire arogantă, corbii se ascund de ploaie în marile găuri ale zidurilor, pe moşul cu care vorbesc îl cheamă State, timpurile sunt grele, istoria s-a sfârşit aici la Corbi, pe malurile râului Doamnei. Atât numai ştie bătrânul State, că acolo, la Jgheaburi, e un loc important, că acolo e o hrubă, o scobitură uriaşă în care el se juca atunci când era copil şi despre care bunicul lui îi spunea că e magică şi că în nopţile cu lună nouă s-ar fi auzit voci şi scrâşnete de lanţuri şi zăngănit de săbii. De ce se numeşte “la Jgheaburi”? întreabă reporterul în mijlocul perdelei de ploaie, “ai să vezi matale”, face bătrânul State cu pălăria dată pe spate. Zece minute mai târziu aveam să intru pe o poartă de lemn, aveam să adulmec bătrâna casă din lemn vopsită în albastru, aveam să o cunosc pe mama Uţa, aveam să pătrund în abisurile unei curţi cum n-am mai văzut niciodată şi cum nu cred că mai există nicăieri în România, o curte abisală, adâncă, din altă lume, o curte ca decorul unui film despre sfârşitul sau despre începutul lumii. Ploaia se opreşte, o geană de soare spintecă aerul ca o lamă de sabie şi acolo, în străfundurile curţii se aude spargerea necontenită a unei cascade. Aveam să aflu că este Jgheabul.

Casa de pe muchea istoriei

Pe mama Uţa o cheamă de fapt Maria, Vlădescu după răposatul ei soţ, şi Jghebeanu după numele de fată. Şi mama Uţa s-a născut chiar aici, în casa asta albastră, şi casa a fost albastră de când ea era copil – asta a fost acum şaptezeci şi ceva de ani. Dar e neschimbată casa, şi prispa asta, zice mama Uţa, la fel era şi atunci, ci apa din fundul curţii tot aşa curgea pe jgheabul cela, şi tot aşa se auzea după ploaie. Facem câţiva paşi şi pe măsură ce intrăm în străfundurile de piatră ale curţii, o uimire mută îl sufocă pe reporterul care sunt. Un pârâiaş străbate curtea pe lângă casă, coborând de la cascadă şi, Dumnezeule, o scobitură gigantică în stâncă, un fel de căuş de piatră se află acolo, servindu-I acestei femei drept gard, stânci uriaşe prăbuşite în timpuri imemoriale zac împrăştiate pretutindeni, de sus de tot cade firul acela de apă, spulberându-se în mii de cioburi translucide. Locul acesta pare adăpostul unui monstru atemporal, mama Uţa zâmbeşte mereu, ea nu înţelege entuziasmul, uimirea absolută, sentimentul straniu al coborârii în timp, mama Uţa spune că ea acolo, sub acoperişul colosal de stâncă are nişte oiţe, spune că mai încolo, “vezi, mai încolo am lemnele puse la adăpost, să nu le plouă”, şi reporterul priveşte atunci în sus, extraordinară privelişte, căci lemnele mamei uţa sunt într-adevăr acoperite de buza colosală de piatră a muntelui. E ca şi cum ai fi deschis poarta lumii celeilalte, îmi spun, e ca şi cum ai fi cu piciorul în poveştile cu gnomi şi cu cavaleri şi cu pitici şi cu zîne. Bătrâna Maria a Jgheabului de piatră, Maria a jgheabului prin care se scurge în curtea ei istoria, e fericită de bucuria mea, ea umblă ameţită să-mi arate toate cele, porcul Ghiţă aleargă împrejurul ei ca un câine jucăuş, ea e zîmbitoare, ulcele stranii stau suspendate într-un gard de lemn, pereţii de stâncă sunt coloraţi în griuri nebune de către ape şi de către timp. Eu întreb dacă ştie ceva din bătrâni despre cetatea de sus, despre Iancu Corvin, generalul care a salvat creştinătatea, despre eroi, despre timpurile străvechi când în hrubele astea locuiau călugării singuratici şi carnivori ai preistoriei, ea zâmbeşte mereu cu o bunătate grozavă pe deasupra iiei minunate pe care o poartă, apoi spune că a auzit ea ceva de la taică-său, căruia i se spunea Jghebeanu pentru că locuia aici, sub cascadă. Mama Uţa ştie c㠓regii stăteau acolo sus, pe platoul de deasupra jgheabului, unde acum numai caprele se mai caţără, că aveau castel, că dacii se rugau acolo, sus, şi mai ales la biserica de piatră, la Dumnezeul lor, că ei nu prea erau creştini”, şi că odată, demult, au venit aici, la ea în curte, nişte profesori mari de la Bucureşti, au săpat cu elevii lor şi au găsit săbii şi arme şi…Extraordinar, îmi spun această mămăiţă de treabă locuieşte pe marginea istoriei, e suficient să privească pe fereastră, să se aplece puţin înafară, ca să zărească abisurile din fundul curţii sale nemaivăzute. Poate că aici, la adăpostul căuşului de stăncă se aflau faimoasele tabere de antrenament ale cruciaţilor lui Iancu Corvinul, cavaleri veniţi din toată Europa să lupte sub semnul corbului de piatră, să se adape din cascada aceasta urlătoare care peste 500 de ani avea să fie podoaba curţii mamei Uţa. “Nu mereu curge aşa de frumos”, zice ea către mine, numai când plouă mai tare şi când se topesc zăpezile”, apoi îmi arată fericită pietrele stranii presărate pe iarba curţii sale, printre pruni, masa uriaşului, colţul de lup, şi mai ales piciorul acela ciudat, gamba aceea colosală care se vede ieşind din peretele de stâncă şi pe care eu o privesc frecându-mi ochii de uimire. Căţelul Lăbuş se încurcă printre picioarele mamei Uţa şi printre picioarele porcului jucăuş, mama Uţa vorbeşte despre părinţii ei, Petru şi Elisaveta, despre moartea tatălui ei petrecută demult – ea avea numai trei anişori, povesteşte despre sora ei Elisaveta – “o chema ca pe mama”- măritată la Nucşoara, reporterul priveşte fota colorată nebuneşte a stăpânei acestui paradis. Au făcut foamea şi au mâncat buruieni fierte în laptele singurei vaci pe care o mai aveau, asta era după război, ele erau mici şi bunicul lor le ţinea pe genunchi pe ele, pe fete, şi le povestea despre uriaşii coborâţi din cer care se jucau cu stâncile ca nişte copii, pentru că, deşi erau uriaşi, erau cam puţini la minte. De ce se numea locul acesta “corbii de piatră”? întreb cu gândul la cronica lui Bonfini de la 1568, care povesteşte despre locul în care s-a născut Iancu Corvinul, tatăl regelui său Mateiaş. “Pentru că aşa a lăsat Dumnezeu pietrele astea, zice mama Uţa inocentă, ca oamenii şi corbii să-şi facă adăpost în ele cât îi lumea”.
Apoi, în timp ce ea sporovăia despre toate cele, a apărut din senin un copil, Marinuş, un copil din vecini care o iubea pe mama Uţa, şi pe care ea îl mângâia pe cap cu nesfârşită tandreţe. Marinuş “merge pe-a treia” şi vine la mama Uţa pentru că omul ei, nenea Gheorghe care a murit, îi spunea poveşti şi pentru că şi mama Uţa mai ştie câteva, pentru că îi place să se joace printre pietrele uriaşilor şi pentru că nu prea mai sunt copii pe.aici cu care să se joace.

Mama Uţa văzută din cer

O cronică ungurească, după ce afirmă că Iancu Corvinul Valahul este unul dintre marii eroi ai creştinătăţii, vorbeşte despre locul naşterii sale, despre plaiul numit “al oii”, cea mai frumoasă vale din Valachia Transalpina, unde Corvinii îşi aveau obârşia. În schimb, nici o cronică nu o va pomeni pe mama Uţa, îmi spun, înafara acesteia de faţă. Singura legătură între regele Mateiaş al Ungariei, fiul lui Iancu, şi mama Uţa, va rămîne pentru eternitate această cascadă miraculoasă şi acestă clipă solară, în care ea zîmbeşte cu mâna pe creştetul lui Marinuş, spunând ceva. Şuvoiul nesfârşit al cascadei ar putea fi chiar istoria însăşi, dacă n-ar fi mai întâi sursa de apă a porcului Ghiţă cel jucăuş ca un câine.
Marinuş mă ţine de mână, e mic, vrea să-mi arate ceva, un secret, a băgat de seamă că îmi plac poveştile de demult şi el are un loc ascuns unde n-a mai fost de mult timp şi pe care vrea să mi-l arate. Ieşim din curtea mamei Uţa care rămâne în urmă făcându-şi de treabă, ocolim curtea, apoi urcăm prin spate, pe marile stânci, pe unde numai caprele şi oile satului ştiu urca. Ultima poveste pe care i-a spus-o mama Uţa a fost chiar aseară şi era despre o pasăre foarte bătrână şi foarte mare care, după ce că a fost de faţă când Domnul a făcut lumea, a trăit până acuma, făcând ouă uriaşe din piatră. Nimeni nu ştie că pietrele astea rotunde sunt ouă, numai el şi mama Uţa. Urcăm tot mai sus, puştiul e sprinten, reporterul e stoic şi ar fuma o ţigară. Mama Uţa i-a mai spus şi despre haiducul Roman Copilul, care lua de la boieri şi de la popi şi care şi-a ucis din greşală fraţii îmbrăcaţi în turci, şi apoi s-a omorât şi el plângând după ei. “A înfipt sabia cu mânerul în pământ şi s-a aruncat cu burta în ea, uite-aşa”, zice marinuş urcând o ultimă treaptă uriaşă. Suntem sus, deasupra casei mamei Uţa, deasupra curţii sale magice, suntem cu picioarele pe o platformă colosală, fisuri gigantice lasă să se vadă, 15 metri mai jos, pe fundul prăpastiei, adăpostul oiţelor de sub marele colţ de stâncă. Sunt impresionat, Marinuş e fericit de asta şi râde cu gura până la urechi de uimirea mea, va să zică îmi place locul lui secret, îmi place jgheabul prin care curge apa în jos, făcându-se cascadă. Priveliştea care se deschide sub noi este într-adevăr extraordinară, marea alveolă de piatră care cuprinde curtea este acolo, îmbrăţişând-o pe mama Uţa şi oile şi porcul şi lemnele sale, o vedem de sus de tot, mică, pe unul dintre bolovanii enormi, căţărată. Marinuş o strigă, încearcă să-i spună ceva, vuietul cascadei acoperă vorbele, mama Uţa nu aude, nu înţelege nimic, priveşte în sus ca într-un film mut, Marinuş pare un gândăcel rătăcit pe o planetă pustie, după un cataclism nuclear. Bag de seamă că acolo, jos, mama Uţa stă lângă o uriaşă gaură făcută în stâncă, lângă un fel de puţ şi mă întreb cine, cum, când au făcut doamne oamenii gaura aceea, pentru că mama Uţa şi taică-său şi bunicu-său aşa au apucat-o. Marinuş stă în genunchi, pe marginea prăpastiei, apele curg, corbii au ieşit din găuri şi se rotesc ca nişte cruci pe cer. “Tu ştii vreo poveste mai ca lumea?” mă întreabă Marinuş în timp ce jos, mama Uţa face semne disperate să coborâm. Casa ei pare o jucărie pentru uriaşi. Păi… daa…zic către Marinuş, cu ochii la corbi. Era odată un cneaz, adică un fel de rege de pe-aici, îl chema Voicu Corbin, că era din Corbi, şi avea un fiu, Iancu care era foarte mititel atunci şi se juca cu un inel de aur. Marinuş e interesat. Aşa, zic, şi pe când traversau munţii către Transilvania, că se duceau la Sibiu, un corb din ăştia a atacat copilul ca să-I ia inelul, şi atunci Voicu a luat arcul şi a săgetat corbul. Mai târziu, copilul a crescut mare şi viteaz, i-a bătut pe turci de i-a uscat, a ajuns şi el un fel de rege şi de cavaler şi şi-a păstrat ca semn corbul cu un inel în cioc, în amintirea tatălui său şi al locului unde se născuse. Hm, Marinuş mă priveşte cu interes. Da, aşa, şi mai departe fiul lui Iancu, Mateiaş Corvinul, a ajuns un rege şi mai mare şi a păstrat şi el semnul corbului, numai că a schimbat inelul cu o cruce, şi toţi domnii au ţinut semnul corbului mai departe. Marinuş pare mulţumit de scurta istorie, pare că se găndeşte la ceva, aşezat pe vine deasupra marilor stânci. “Corbii trăiesc foarte mult, nu?” face el la mine gânditor. Da. “Cam cât?” Păi…cică vreo două trei sute de ani. “Şi chestia cu Corvinul ăla când s-a-ntâmplat?” Încep să înţeleg unde bate Marinuş cu gândul, şi ca să nu se mai chinuie cu socotelile (a terminat clasa a doua cu premiul trei – “bun şi ăla!”) completez : s-ar putea ca oricare dintre corbii ăştia să fie rudă cu săgetatul de corb care-a furat inelul. Sau poate că săgetatul a scăpat şi…”Eu cred că ştiu care e, pentru că dacă a fost corb hoţ, hoţ a rămas” face Marinuş, “şi mai de mult, un corb a furat verigheta de la tanti Irina pentru că strălucea… Ea spăla rufe…” Apoi priveşte în jos, către mama Uţa. “Zici că suntem în cer”, adaugă gândindu-se probabil mereu la istoria cu corbii.
Puştiul ăsta, marinuş , îmi place. Cam de vârsta lui trebuie să fi fost Iancu Corvinul, atunci când s-a petrecut episodul cu corbul. Cascada era la fel, corbii la fel, cerul era la fel. Numai mama Uţa nu era. Ce-ar fi să….

Horia Turcanu

Considerata pe buna dreptate o enigmă, biserica rupestră “Corbii de piatră” nu se lasă descrisă uşor. Trebuie să mergi şi s-o vezi, să plăteşti tribut de uimire faţă de ciudăţenia ei. Încastrată în stâncă, ascunsă ca o peşteră în peretele muntelui, nu seamănă cu nimic; nici cu chiliile rupestre de la Bozioru, nici cu grota de la Nămăieşti. Cu ani în urmă, un localnic pasionat de istoria locului, învăţătorul Ion Andreeaşcu, a descoperit un uimitor text sanscrit, dăltuit într-o piatră. Alături, în curtea Mariei Vlădescu (o curte superbă, ca un crampei de rai, cu iarbă bogată şi o cascadă de o limpezime ireală), acelaşi învăţător a descoperit piciorul unui uriaş, fixat în piatră, sub cornişa muntelui, cu călcâiul ieşit în afară şi coapsa culcată într-o odihnă fără sfârşit.

În inima Muscelului, la “Corbii de piatră”, s-ar putea turna cel mai grozav film despre pietre şi stânci, despre legende şi giganţi, despre sihaştri şi oameni dârji în credinţă, ca Elisabeta Rizea din Nucşoara – un film poestic, ca o meditaţie prelungă şi tăcută, ca o rugăciune fierbinte, înălţată direct spre Dumnezeu.

Inchipuiri pietrificate de pasari si fiinte uriase

Ca sa ajungi la biserica trebuie sa urci, sa te caznesti, sa meriti. Din loc in loc, rasar pietre cu forme bizare de radacini osificate, lespezi de altar precrestin, ce mai pastreaza inca urme de pasi, concavitati si jgheaburi daruite ploii sau pierdutelor ritualuri dacice. E limpede ca bisericuta Corbilor de Piatra s-a ridicat pe o veche vatra spirituala a taumaturgilor daci, cei care cautau inaltimile, asprimea postului si ruperea de lume, vindecarea trupului prin suflet, prin meditatie si intoarcerea la natura.

Privind in jur, o intrebare sacaietoare te framanta: de ce aici, si nu in alta parte? Ca in orice manastire sau loc statornic de rugaciune, punerea temeliei nu se face oricum si oriunde. Oamenii din sat nu te pot lamuri. Ridica din umeri si constata cu regret: “Domnul invatator Andreescu v-ar fi deslusit. El studia bolovanii. El era cheia si lacata”. Intr-un tarziu, te trimit la profesorul Stelian Bebeselea, si asa afli ca invatatorul i-a lasat testamentar manuscrisul unei visate carti, ca adancindu-si cercetarile, batranul dascal a ajuns la o concluzie si mai indrazneata: celebra cetate dacica Helis se afla la Corbi si nu la Piscul Crasani, cum credea Vasile Parvan si alti istorici de vaza. “Totul a inceput de la o nedumerire” isi aminteste profesorul- un taran vanjos, cu figura de Brancusi. “Ce sens aveau pietrele din Corbi? De ce multe dintre ele pareau inchipuiri de pasari, de ursi, de fiinte uriase? Nu cumva ele reprezentau, prin forma si asezare, literele unui alfabet tainic, adresat doar initiatilor? Domnul Andreescu a pornit deci de la ideea microlitilor si a ajuns sa descopere ca bisericuta era initial in alta parte, peste drum, la stanca Chillilor, acolo unde a gasit grote si adaposturi primitive, banuite mese de altar asezate intr-o anume si nedeslusita randuiala. A mai gasit apoi si o piatra imensa, cu chipul intrezarit al lui Zamolxis – batran, cu ochii adanciti in orbite si o barba bogata, getica. Aici, la Chilii, trebuie sa fi fost primul altar dacic si primul adapost crestinesc. Apoi, din pricini nelamurite, calugarii s-au mutat dintr-u loc intr-altul, pana au ajuns la actuala bisericuta, numita “La Jgheaburi”. Urma trecerii lor a ramas in pietre, in denumiri de stanci: “La Cimitir”, “La Altar”, “La cruce”. A mai ramas in puzderia crucilor de marna, pe care fiecare noua ploaie le descopera pe coastele dealurilor, albe si lucioase ca niste oseminte de sfinti.

Era un om cam ciudat. Dur, incrancenat si mereu tacut (nu intamplator I se spunea Leul), dom’invatator a luat cu el in mormant taina limbii dacice, pe care el credea ca incepuse a o deslusi. E greu de spus ca stravechiul Helis a fost cu adevarat la Corbi. Cert este ca nici acum nu s-a lamurit misterul pietrei descoperite de dom’invatator – o piatra vulcanica, tesita si neagra, avand sapat in ea un text in limba sanscrita si, alaturi, o harta a lumii, cu continentele mult mai apropiate intre ele decat sunt astazi, o piatra despre care a scris in mai multe randuri Andrei Bacalu si o cercetatoare a trecutului dacic, Viorica Moisiuc. Dincolo de ciudatenia acestei harti, ramane gandul ca aici, la Corbi, era un centru spiritual important, ca lumea antica straromana era mult mai activa decat ne imaginam – strabatea distante uriase, avea legaturi cu cele mai imndepartate colturi ale lumii. Conteaza mai putin cat adevar si cata inchipuire se afla in teoria domnului Andreescu. Important e ca nimeni, dar absolut nimeni, nu a cercetat serios zona, nu a deschis nici macar un santier arheologic, nu a luat in seama maruntele obiecte descoperite de catre sateni: un topor din neoloitic, vase si ceramica din cultura de Prund, monede venetiene, raguzani si taleri de argint. E foarte trist ca nici o editura nu se arata interesata sa publice cartea domnului Andreescu. E ca si cum indiferenta oamenilor l-ar fi ingropat a doua oara in praful si uitarea unui manuscris”.

Resedinta Corvinilor si a altor domnitori

Ciudat cum este, locul are forta. Bisericuta de la Corbi nu si-a gasit adapost sub talpa muntelui la intamplare. Aici trebuie sa fi fost vatra voievodala, popas si refugiu pentru domnitori. Greoaie si nu tocmai clara, istoria s-a refugiat in toponime, denumiri si insemne greu de descifrat. “La castel” poarta cu sine amintirea Huniazilor si presupunerea lui Iorga ca aici ar fi fost castelul lui Voicu, tatal lui Corvin – de unde si denumirea satului (Corbi) sau stema huniazilor: un corb cu crucea in cioc. Deja pierdute, micile povesti si legende vorbesc, dau marturie. Pe Valea Doamnei s-a refugiat sotia lui Negru Voda, pentru a scapa de tatari. La “Lacul cu Bani” a ajuns in bejenie vistieria domnitorului. Insetati, boii injugati la caruta au alergat sa se racoreasca in apa lacului si, alunecand, s-au scufundat dimpreuna cu toata averea tarii. La “Stanca Grotei” isi avea cuib Zdrelea haiducul si multi cred ca acolo se afla ingropata imensa lui comoara, ce se inflacareaza de Sanandrei…

Prins intre dealuri si vai abrupte, Corbi e, de fapt, un capat de lume – un loc din care incep si se sfarsesc mai toate drumurile ce duc din Arges in Transilvania. In linie dreapta, ar fi cam 100 de km pana la Sibiu si tot atat pana la Sambata sau Brasov. Niciodata muntele nu a despartit, ci a fost drum tainic de trecere – un drum de “frati” prin care romanii pribegi din Jina si Marginimea Sibiului s-au oprit la Corbi, la Domnesti, la Domisani sau Paraiesti. Au venit, preluand si respectand obiceiurile locului, cum ar fi “Paratul la Popa”, “Focul lui Sumedru” (obicei pagan), Foca si Gadinetii, porecle doar de ei stiute: Carnu, Haninga (lenesul), Giuju (om uscat si rau), Pucar sau Navleg-prost adica. Amintirile, oricat de indepartate ar fi, nu pier odata cu oamenii. Chiar si acum, la vreme de seceta, parintele Gicu Raducu face rugaciuni de dezlegare – nu in bisericuta de sub stanca, ci pe versantul vecin, pe platforma Chiliilor, pe vechiul altar dacic, de unde, in zilele senine, se vede ca in palma toata Tara Muscelului, pana departe, la primele case din Pitesti.

La Biserica “Corbii de Piatra” nu se tin slujbe decat o data pe an, de Sfintii Petru si Pavel – hramul manastirii de odinioara. In fata multimii satenilor imbracati inca in costume populare, parintele Raducu da glas ecteniei, pomenind pe ctitori si binefacatori – o scurta si tulburatoare lectie de istorie: Basarab Voievod, Neagos Voievod, Radu si Ruxandra Doamna, Despina Doamna, Iosif Arhiereu, Ilarion Arhiereu, Nichifor Arhimandrit. Oamenii stau pe afara, se adapostesc in nisa rezervata candva praznicului domnesc, unde Voda stindea neintelegeri grele si facea judet pricinasilor. In bisericuta nu e loc. Pronaosul e mic si intunecat ca o camara. Pe pereti si pe icoanele din catapeteasma apa siroieste lenes, distrugator. Biserica, despre care un scurt istoric aflat la intrare spune ca are 2000 de ani si pomesneste despre schitul de maici (primul din Tara Romaneasca) sau despre monarhia Magdalena (Musa), fosta sotie a boierului Hamza si sora a lui Neagoe Basarab, se afla in mare primejdie de distrugere. Fotografiata si pusa cu mandrie in mai toate albumele turistice sau bisericesti, lacasul “Corbii de Piatra” va pieri in foarte scurt timp, ucis de indiferenta adormitului ministru al culturii. Varul proaspat dat pe zidul exterior nu poate ascunde superficialitatea iresponsabila vadita de oficiali. “E revoltator ce se intampla”, spune cu naduf profesorul Bebeselea.“Totul s-ar rezolva cu un resou sau un calorifer electric, plus cateva operatii necomplicate pentru drenarea infiltratiilor si stoparea umiditatii. Toate acestea nu costa mult, dar costa destul pentru bugetul sarac al Primariei. Cei de la Bucuresti se lauda cu monumentul de la Corbi, organizeaza vizite cu ambasadorii acreditati in tara noastra, dar nu repara drumul ce vine de la Curtea de Arges, nu dau nici un leu pentru tiparirea unor carti postale, a unui mic istoric. Cum poti trata Corbii ca pe o bisericuta modesta, de cartier? Strainii ar investi si ar scoate un sac de bani, incluzand monumentul intr-un traseu turistic, construind un motel elegant in preajma. Umeda, cu mucegaiul crescut pe pereti, biserica nu poate primi vietuitori. Au incercat doi calugari de la Schitul Ciocanul sa reinvie aici viata de obste, dar nu a fost cu putinta. In stramtoarea locului, nu aveau spatiu nici sa-si sape un bordei. Ne laudam cu investitii si magazine luxoase, dar nu cu ele se va scrie istoria. Nu ele raman sa povesteasca urmasilor cine am fost si de unde ne tragem radacinile.”Neincalzita de rasuflarea oamenilor si de palpairea neintrerupa a unor candele, biserica se pustieste, sleindu-se de viata. Chiar si micul istoric, dactilografiat pe o foaie ingalbenita, va disparea. Din toate va ramane, probabil, cronica tacuta si greu descifrabila sapata in fibra muntelui: muscatura unui topor, o cruce, silueta unei case taranesti, fumul imenselor ceaune in care fierbeau la vreme de sarbatoare felurite ierburi calugaresti, adanciturile rotunde – gauri si intranduri, ca niste cuiburi de pasari imaginare. Corbii de piatra.

(Biserica “Corbii de piatra” se afla in apropiere de Curtea de Arges, langa Domnesti, in satul Corbi.)”

 

Comments are closed.

Seo wordpress plugin by www.seowizard.org.