Schitul rupestru din judeţul Argeş este atestat din 1512, dar istoria grotei începe din secolul II. În perioada comunistă, mânăstirea a fost părăsită de călugări, însă a devenit vedetă a marelui ecran, datorită scenelor din seria Haiducii, filmate aici. Din cauza umidităţii insuportabile, călugării s-au mutat în sat, într-o mânăstire tradiţională.
În Corbii de Piatră se ascundeau, pe vremuri, cei mai renumiți haiduci ai locului
Spaţiul dintre Curtea de Argeş şi Câmpulung Muscel, pe Valea Argeşului, este considerat un loc cu totul special al ortodoxiei. În zonă s-au născut multe poveşti cu daci, haiducul Zdrelea, pustnici şi tot aici a fost săpată în stâncă cea mai „bătrână” mânăstire rupestră din România, dar şi primul schit destinat măicuţelor.
Corbii de Piatră este, de fapt, o fostă grotă într-o stâncă de gresie în care se ascundeau fugarii, intrarea făcându- se chinuit, numai de-a buşilea. Incinta a fost cioplită cu timpul pentru a deveni mai încăpătoare, iar ascunzătoarea a fost apoi transformată într-o mânăstire, probabil încă din secolul X, deşi primul document care atestă schitul apare şase secole mai târziu.
Hoţii fură indicatoarele către lăcaş
Grota se găseşte la marginea satului Corbi, din comuna argeşeană cu acelaşi nume, şi, deşi este Săptămâna Mare din Postul Paştelui, credincioşii nu prea se înghesuie să-i treacă pragul. Drumul asfaltat decent, dar plin cu bălegar, se termină fix în dreptul bisericii, apoi urmează o uliţă acoperită de colb şi de pietriş. Indicatoarele spre aşezământ lipsesc cu desăvârşire până la vreo câţiva metri de schit. „Am fost la Compania Naţională de Drumuri să-i rugăm să ne ajute cu nişte indicatoare. La scurt timp, după ce au fost amplasate, au fost furate. O să mai punem”, dezvăluie adevăratul motiv al „anonimatului”, călugărul mânăstirii, ieromonahul Ignatie. Părintele este şi „şeful” celor trei călugări care au grijă de schit de la data de 23 martie 2003: „Până atunci, timp de 200 de ani, mânăstirea a fost abandonată”.
Cea mai veche mânăstire de măicuţe
Grota se găseşte pe strada Mânăstirii. Ca să ajungi la schit, mai întâi treci de o poartă obişnuită de gospodărie ţărănească. Acum urmează un urcuş, abrupt de vreo 80 de metri, până la stâncă. Pe la mijlocul potecii este situată şi vechea clopotniţă din lemn, de la 1890. Este închisă cu lacătul, are un clopot ruginit şi o toacă roasă de timp, dar are şi un însemn al prezentului. La capătul urcuşului este lunga masă de lemn pe care mâncau acum trei-patru secole călugării şi călugăriţele – între 1512 şi 1515 schitul a fost unul de maici. La unul din capetele mesei, încă se mai vede în stâncă arsura produsă de cuptor şi de focul ce ieşea din el, semn că monahii nu mâncau doar ciorbe de post, ci mai pârleau şi câte un animal.
Schitul are săpate în stâncă două cămăruţe (fiecare cu o suprafaţă cât o sufragerie de la un apartament de bloc şi înalte până la vreo patru metri). Prima încăpere este una administrativă. După ce se trece prin aceasta se ajunge în lăcaşul rupestru plin cu picturi pe pereţi, ale căror urme încă se mai zăresc.
Schitul cioplit în plăcile de gresie domină întreaga aşezare
Au mai rămas doar urmele picturilor
La sud de pronaos dai cu privirea de trapeza mânăstirii, dăltuită la rându-i în piatra, despre care legenda afirma că îi slujea domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521) de divan pe care „judeca diferite pricini şi stingea anumite neînţelegeri, atunci când lua parte la praznicul hramului mânăstirii Corbii de Piatră, Adormirea Maicii Domnului”, povesteşte părintele Ignatie.
Altarul e cioplit în stâncă, iar dintre picturi, cea mai cunoscută este cea a lui Neagoe Basarab. Unii specialişti spun că ar fi Iisus. Oricum e greu să afirmi cu siguranţă care este adevărul, din portret nu au mai rămas decât frânturi. „Nu a fost restaurat niciodată şi nici nu se poate face, cel puţin în acest moment, pentru că este posibil să se strice tot”, ne lămureşte ieromonahul.
Deasupra stâncii de 25 de metri în care este săpată mânăstirea se află o cruce de vreo doi metri, din 1790, pusă parcă să binecuvânteze întreaga zonă.
De la daci până la Iliescu, istoria grotei
• Prima atestare documentară este din 23 iunie 1512. Atunci, maica Magdalina redeschide mânăstirea cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe care o închină domnitorului Neagoe Basarab. Astfel, după spusele lui Nicolae Iorga, Corbii de Piatră este prima mânăstire de călugăriţe înfiinţată pe meleagurile noastre.
• Unii istorici afirmă despre grotă că datează încă din secolul II, când slujea creştinilor drept ascunzătoare. Intrarea se făcea de-a buşilea, printr-o uşă mică, săpată în peretele nordic.
• Arhitectura bisericuţei derivă din „bisericile sală”, cu două altare, dedicate unui hram dublu, caracteristice lumii bizantine din secolul X.
• Se înrudeşte tipologic cu grupul de biserici rupestre din Capadocia, Turcia, însă are particularitatea a două sfinte altare pe un singur naos, ceea ce o face unică la noi în ţară.
• După doar trei ani, la Corbi sunt aduşi călugări, maicile mutându-se la schitul Ostrov.
• În prima jumătate a secolului XVIII, mânăstirea devine biserică de mir, ca urmare a aşezării în jurul ei a unei puternice colonii de peste 200 de familii, venite din Jina Sibiului din cauza persecuţiilor religioase.
• O legendă spune că zona este locul naşterii familiei Corvinilor. Aici s-ar afla ruinele castelului lui Voicu Corvin, tatăl legendarului Iancu Corvin de Hunedoara, cel care avea să păstreze pentru totdeauna blazonul corbului, tranformându-l într-un semn al regilor. O cronică ungurească, a lui Bonfini, vorbeşte despre locul naşterii sale, despre plaiul numit Al Oii, cea mai frumoasă vale din Valachia Transalpina, unde Corvinii îşi aveau obârşia.
• În 2003 se redeschide schitul.
Părintele Ignatie este şi stareţ şi ghid pentru schitul care ar trebui să intre în circuitul turismului monahal autohton
Misterul pereţilor otrăviţi
“Vă rog să nu atingeţi pereţii, e mai bine pentru dumneavoastră…”, ne spune ieromonahul Ignatie, atunci când a văzut că ne apropiem prea mult de pereţii jilavi pentru a studia fresca: „Nu de alta, continuă părintele, dar conţine materialul biologic care a mâncat până şi fresca, s-a hrănit pur şi simplu cu aceasta”. Este vorba despre un material microbiologic care, în decursul anilor, a devorat pereţii interiori milimetru cu milimetru, printr- un proces care nu a putut fi întrerupt de sute de ani.
În afară de faptul că picturile se deteriorează în mod ireversibil, este şi un fel de autoapărare a locaşului. Astfel că cei care s-ar încumeta să facă acte de vandalism, să încerce să ia, cum din păcate se mai întâmplă, o amintire din cel mai vechi schit rupestru din România, riscă o pedeapsă pe măsură. Şi nu neapărat una… divină, ci una extrem de pământească… Microorganismele care s-au „hrănit” sute de ani, la adăpostul întunericului şi al umidităţii de peste 95 la sută uneori, sunt extrem de periculoase şi pentru om putând să facă, pe piele, ceea ce au făcut pe ziduri.
Interesant este faptul că, deşi acţionează de atâta amar de vreme, microorganismele veninoase au ocolit, în oarecare parte, pictura care îl reprezintă pe Iisus Hristos, pentru această parte a mânăstirii săpate în muntele de gresie, existând încă şanse de restaurare.
Pereţii schitului „au învăţat” să se apere singuri în lupta cu vânătorii de amintiri rupestre
Piersic, la fel de iubit ca un sfânt
Localitatea Corbi a devenit o autentică vedetă a cinematografiei româneşti. Asta deoarece, datorită mânăstirii unice în România, numeroşi producători şi regizori au ales să filmeze aici. Rând pe rând, „Răpirea fecioarelor”, „Drumul oaselor”, şi, apoi, toată seria „Haiducilor” au inclus scene de cascadorie şi peisaje inedite filmate în aceste locuri, având ca obiectiv principal Mânăstirea Corbii de Piatră. Totodată, locuitorii de aici au avut prilejul să joace, ca figuranţi, alături de mari nume de artişti români. Colea Răutu şi-a zornăit, aici, uniforma de ofiţer al Imperiului Otoman.
Toma Caragiu, alături de Emanoil Petruţ au pus, aici, temelia imaginii haiducului ca erou pozitiv. Florin Piersic, îndrumat de Szoby Czech, a făcut aici cascadorii care frâng şi astăzi inimile domnişoarelor, întruchipându- l pe Mărgelatu… De altfel, mulţi dintre localnici îl consideră şi acum ca pe un fel de „sfânt” blond, care le-a vizitat schitul, acesta fiind singurul lucru bun care li s-a întâmplat de 500 de ani încoace!
S-a prăvălit biserica pe ei şi au scăpat nevătămaţi!
Biserica şi-a pus la încercare enoriaşii chiar de Sărbătoarea de Paşti, a anului 1897. Atunci, la miezul nopţii, ca la un semn divin, un cutremur de pământ a făcut ca o parte a zidului exterior al naosului să se prăbuşească peste cei care veniseră să se roage acolo, în cea mai importantă zi din calendarul creştin. Şi tot ca un semn divin, nimeni nu a fost rănit, ba mai mult, întâmplarea care era să le fie fatală a întărit credinţa enoriaşilor în Dumnezeu, cel care nu i-a lăsat să se prăpădească sub apăsarea colosală a lespezilor din gresie. Şi astăzi, întâmplarea este interpretată ca fiind un semn de la Dumnezeu, semn care include atât atenţionarea pentru greşelile făptuite cu voie sau fără de voie, cât şi iertarea pentru acestea.
De ce Corbii?
Fiindcă obârşia lăcaşului de cult săpat în gresie se pierde în negura vremii, probabil undeva în jurul anului 1000 după Hristos, poveştile şi, totodată, explicaţiile numelui de „Corbii” dat mânăstirii şi, apoi, localităţii argeşene, sunt mai multe. Şi, totodată, nu se poate spune cu exactitate care este cea adevărată.
O legendă spune că, imediat după crearea refugiului în piatră, mai mulţi corbi şi-au făcut cuiburi deasupra intrării, păzind-o şi dând alarma în caz de pericol.
O altă legendă aduce în discuţie locul de origine al familiei Corvinilor, de unde şi numele de Corbi şi, în fine, locuitorii zonei susţin că numele vine de la un faimos haiduc, Corbea, care, împreună cu Zdrelea, un alt „lotru” cunoscut, şi-au găsit ascunzătoare în grotele din vecinătate.
A înfrunta frigul şi umiditatea din schitul săpat în gresie este o adevărată performanţă pentru slujitorii săi
Autor: Vlad Teodorescu, Marian Păvălaşc
