Feed on
Posts
Comments

Patrimoniul pastoral al României, reprezentând peste 20 la sută din suprafaţa ţării şi peste 35 la sută din suprafaţa agricolă, beneficiază, în sfârşit, de o lege – Legea 214/2011 – care stabileşte normele juridice de organizare, administrare şi exploatare a pajiştilor

La elaborarea acestei legi şi-a adus o contribuţie importantă, pe lângă specialişti din cadrul Ministerului Agriculturii şi Ministerului Administraţiei, reprezentanţi ai asociaţiilor şi crescătorilor de animale, prin elaborarea unor propuneri, precum şi renumiţi cercetători universitari din domeniile pratologiei şi tehnologiei de creştere a animalelor.

Din punct de vedere juridic, se poate aprecia că, prin apariţia Legii pajiştilor, această suprafaţă de pajişti permanente, de 4,9 milioane hectare, considerată proprietate privată a statului, nu poate fi înstrăinată, împărţită şi nu i se poate schimba categoria de folosinţă, decât pentru necesităţi de interes public şi numai cu avizul Camerelor agricole judeţene şi al Asociaţiilor locale ale crescătorilor de animale.

Pe perioada concesionării pajiştilor, crescătorii de animale sunt obligaţi să aplice o serie de măsuri de natură tehnologică privind întreţinerea, valorificarea şi refacerea pajiştilor, care sunt stipulate în “amenajamentul pastoral sau silvopastoral”, realizat de Serviciul public pentru menţinerea, întreţinerea şi utilizarea pajiştilor din cadrul Camerelor agricole judeţene.

Având în vedere diversitatea tipurilor de pajişti din România, ar trebui ca, în primul rând, să se realizeze amenajamente-cadru, pe zone ecoagrologice, avizate de unităţile de cercetare şi/sau cele universitare, cu activităţi în domeniul pratologiei, iar prin Serviciul public de la nivelul fiecărui judeţ să se elaboreze sistemul special de lucrări tehnologice pentru fiecare trup de pajişte, în funcţie de condiţiile naturale locale.

Prin această metodologie, consiliile locale îşi pot aroga dreptul, stipulat în lege, de a contesta la Camera agricolă amenajamentul pastoral propus.

Investiţii şi costuri

Amenajamentul pastoral este un sistem complex de lucrări tehnologice, prin care se realizează menţinerea şi refacerea continuă a covorului vegetal ierbos cu specii de înaltă valoare furajeră, în condiţiile creşterii producţiei şi calităţii pajiştilor, precum şi a asigurării bunăstării animalelor care păşunează.

Dacă la acestea se adaugă lucrările obligatorii de investiţie de lungă durată (drumuri de acces, tarlalizarea şi împrejmuirea pajiştilor, lucrări pentru asigurarea apei pentru animale, umbrare, construcţii speciale pentru prelucrarea primară a produselor animaliere etc.), rezultă că durata minimă de concesionare de zece ani este prea mică.

Valoarea estimativă anuală a costurilor pentru întreţinerea şi valorificarea pajiştilor, la care se adaugă cota anuală din suma totală folosită pentru lucrările de investiţii pe o perioadă de 10 ani, se ridică la 1.500 de lei/hectar. Această sumă poate fi acoperită parţial din subvenţia pe suprafaţă şi din veniturile crescătorilor de animale.

Subvenţia pentru suprafaţa de pajişti din acest an ar putea fi de cel puţin 150 de euro la hectar, pentru pajiştile întreţinute prin metode tehnologice convenţionale (inclusiv prin fertilizare chimică) şi până la 200 de euro/hectar pentru pajiştile cu înaltă valoare naturală, unde se aplică măsuri speciale de agromediu pentru păstrarea biodiversităţii acestora.

În zonele de munte, unde se întâlnesc peste 2,5 milioane hectare de pajişti permanente, gestionarea acestor suprafeţe de către crescătorii de animale şi consiliile locale intră în programul PNDR, prin care se alocă finanţări de peste 800 de milioane de euro pentru perioada 2012-2013, în baza aplicării pe aceste suprafeţe a lucrărilor de bune practici agricole şi de mediu (GAEC).

AMENAJAMENTUL PASTORAL

Amenajamentul pajiştilor comunale şi urbane va cuprinde, în mod obligatoriu, cel puţin următoarele elemente:

a) denumirea, suprafaţa, vecinii şi hotarele pajiştei;
b) actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi planul cadastral;
c) descrierea situaţiei geografice şi topografice a pajiştei;
d) descrierea solului şi a florei;
e) calitatea pajiştei;
f) determinarea părţilor din pajişte care sunt oprite de la păşunat;
g) modurile de folosire anterioară a pajiştei, numărul şi speciile de animale ce au păşunat în trecut;
h) capacitatea de păşunat a pajiştei;
i) delimitarea drumurilor şi a potecilor;
j) localizarea adăposturilor pentru animale şi îngrijitori;
k) parcelarea păşunatului pe secţiuni pentru diferite specii de animale;
l) lucrările de îngrijire şi îmbunătăţiri anuale ale pajiştilor;
m) culturile de plante de întreţinere ce urmează a se înfiinţa pe pajişte;
n) orice alte elemente necesare punerii în valoare şi exploatării raţionale a pajiştei.

Nicolae Dragomir
http://www.revista-ferma.ro

Leave a Reply

Seo wordpress plugin by www.seowizard.org.